În trecut, strada Anastasie Panu avea numele de Ulița Sfânta Vineri, după numele bisericii construite la începutul sec. al XVII-lea și demolată prin 1879 din cauza stării avansate de degradare. Porțiunea ce ajungea spre Biserica Albă (azi strada Elena Doamna) se numea Ulița lui Papafil. După 1911, ambele părți luau numele lui Anastasie Panu, fost om politic, jurist, membru al Căimăcămiei de Trei din Moldova, președinte al Consiliului de miniștri de la Iași, care avusese o casă pe această stradă.
- Anastasie Panu (1810-1867) era fiul lui Panaiotache Panu, român din Macedonia și al Elenei Miclescu, fiica paharnicului Manolache Miclescu. Anastasie urmează studii de drept la Iași și în anul 1845 intră în magistratură la Huși ca membru al Tribunalului Fălciu, unde mai târziu este numit președinte. Panu este demis de domnitorul Mihail Sturdza și apoi închis pentru trei luni la cazarma din Galați pentru susținerea candidaturii pentru deputat a lui Lascăr Rosetti, în defavoarea domnitorului. Ajunge Ministru al Justiției în 1852 în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica (1804/1807-1857). Înfocat partizan al Unirii, Panu este numit împreună cu Vasile Sturdza și cu Ștefan Catargiu în Căimăcămia de Trei a Moldovei ca locțiitor al logofătului Dreptății în perioada octombrie 1858 - ianuarie 1859 când în lipsa unui domnitor erau numiți de obicei câțiva boieri care să conducă principatul (Locotenență Domnească). În înțelegere cu Sturdza, conlucrează pentru realizarea scopului național împotriva lui Catargiu, care avea interese dubioase, iar la 5 ianuarie 1859 colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domnitor al Moldovei. Sub domnia lui Cuza, Panu a fost Președintele Consiliului de Miniștri și Ministru de Interne. În 1867 capătă o boală incurabilă și moare în drum spre Viena, la vârsta de 57 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. Mai multe pe iasimulticultural.ro.
fotografiat de Carol Popp de Szathmari
- Ulița Sfânta Vineri - lega Palatul Domnesc cu Ulița Albă (azi strada Elena Doamna) și la sfârșitul sec. al XVI-lea era o zonă centrală a târgului Iașilor și una din principalele sale zone comerciale. Spațiul dinspre strada Palat a fost sistematizată încă din anii '60 când a fost demolat Cinematograful Scala, Restaurantul Dunărea precum și alte magazine. Demolările pe această stradă încep în 1974, activitatea intensificându-se după cutremurul din martie 1977. La început s-au îndepărtat ruinele fostelor clădiri de vizavi de Hală distruse în timpul bombardamentelor și unde se instalau în anii 1950 trupele de circ, iar mai târziu a fost distrus șirul de dughene spre biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Centrul Civic din zona bulevardului Anastasie Panu a fost reconfigurat în perioada 1968-1989 prin construirea unor noi clădiri publice: Hotelul și Magazinul Moldova, Casa Pătrată (Prefectura), Teatrul Luceafărul, Palatul de Justiție și Hala Centrală.
- Astăzi strada Anastasie Panu unește strada Palat cu strada Elena Doamna și face legătura între pietonalul Ștefan cel Mare și Sfânt și Esplanada din fața Palatului Culturii.
La intersecția strada Palat cu strada Ștefan cel Mare, exista Casa Daniel, demolată în 1941, apoi urma șirul lung de clădiri cu fostul Hotel St. Petersburg.
- Hotelul St. Petersburg
Înspre Bulevardul Ștefan cel Mare, după șinele de tramvai, pe spațiul verde din partea stângă, este o placă comemorativă pe care scrie: Pe acest loc, unde se afla Hotelul Petersburg, s-a desfășurat în ziua de 27 martie/ 8 aprilie Adunarea populară a revoluționarilor din Moldova care a dat semnalul începerii revoluției burghezo-democratice din 1848 în țările române.
Astfel, pe colțul Uliței Podu Roș și a Uliței Mari, exista o clădire cu boltă pentru trăsuri care aparținuse lui Petru Șchiopu, Grigore al III-lea Ghica, apoi logofătului Grigore Ghica. Aici a fost sediul Hanului (Ospătărie - Otel) Petersburg, proprietatea lui Conrad Resensburg, care a tot mutat sediul hotelului prin mai multe zone ale orașului: până la 1836 în imobilul serdarului Anastasie Voinescu unde astăzi este Liceul Național (unde a existat Academia Mihăileană) de pe strada Arcu, apoi pe ulița Golia (azi Cuza Vodă) în Palatul Callimachi, unde în 1837 poposește și nobilul Anatol de Demidov însoțit de pictorul Denis Raffet care realizează un desen cu panorama din curtea hotelului.
Așa cum stă mărturie placa memorială, hotelul dinspre Ulița Mare a fost scena Revoluției de la 1848 găzduindu-i pe tinerii care la 27 martie 1848 cereau ca domnitorul Mihail Sturza să realizeze reforme de ordin administrativ și cultural anunțând dorința de emancipare concretizată la Unirea de la 1859.
- Casa Pătrată (Prefectura) - str. Anastasie Panu nr. 60
Pe colțul străzii Ștefan cel Mare cu strada Anastasie Panu a fost construita Clădirea Prefecturii după proiectul arh. Nicolae Vericeanu, fiind dată în funcțiune în anul 1969. Nicolae Vericeanu a fost arhitectul șef al orașului și a mai proiectat Policlinica de Stomatologie Infantilă de pe strada Lăpușneanu, Facultatea de Chimie, clădirea Rectoratului, Sala Gotică de la Cetățuia, Capela de depuneri de la cimitirul Eternitatea, porticul de la intrarea în Catedrala Veche, clopotnița de la Biserica Sf. Nicolae Copou și sediul Prefecturii din Vaslui.
Casa Pătrată are curte interioară și a primit acest nume datorită formei dar și pentru ca unește 4 străzi importante din Iași: pietonalul Ștefan cel Mare cu școala Gheorghe Asachi și Mănăstirea Trei Ierarhi, strada Anastasie Panu cu Esplanada Palatului Culturii și Muzeul Dosoftei, strada spre fostul Magazin Moldova și strada Costache Negri. Și clădirea prefecturii din Constanța a fost construită în formă pătrată, după proiectul de la Iași.
În biroul foștilor prim-secretari era organizat biroul lui Nicolae Ceaușescu când venea în Iași și de unde a ținut câteva cuvântări. Ultima vizită în Iași a lui Nicolae Ceaușescu a fost în septembrie 1989, cu doar două luni înainte de revoluția anti comunistă.
În perioada 1974-1979, aici a avut biroul și Ion Iliescu când era Prim Secretar de Partid, după 1989 devenind Președintele României.
Există și o legendă locală legată de această clădire, strada avea piatră cubică pe motiv că trepidațiile mașinilor ar fi descurajat eventualii atacatori să îl împuște din mașină pe Ceaușescu când era în biroul din Iași.
La intrarea dinspre Palat este un mozaic ce amintește de regimul comunist invocând Industria, Agricultura și Arta.
Astăzi clădirea este sediul Consiliului Județean Iași și al Prefecturii.
Discurs de la balconul Consiliului Județean - via fototeca.iiccmer.ro
- Terenul unde se află acum Consiliului Județean Iași era altădată ocupat de locuințe și dughene iar înspre str. Anastasie Panu era o veche uliță numită Stradela Daraban urmată de un șir de clădiri. Pe Ștefan cel Mare, înspre strada Costache Negri (fost Podul Vechi), era o clădire mică cu 2 etaje, apoi urma clădirea unde existase în 1911 Oficiul Poştal nr. 2 și în 1940 Cinematograful Scala cu tavanul mobil organizat de Agenția teatrală Ath. D. Gheorghiu, redenumit în anii 1950 Cinema Arta apoi Cinema Pușkin, după care urma Restaurantul Dunărea, o Farmacie unde fusese pe la 1909 Sucursala Poștelor și Telefoanelor, iar pe colțul cu str. Costache Negri era o Alimentară. Șirul de clădiri a fost demolat prin 1963-64. Peste drum de strada Costache Negri a existat la 1922 Tipografia Modernă apoi Farmacia Lochman (La Hygea) funcționând lângă Casa Pătrată din 1969 până în 1977 când a fost demolată. Mai multe în lucrarea Sorin Iftimi și Aurica Ichim - Strada Ștefan cel Mare Iași.
- Casa Dosoftei (Casa cu arcade) - str. Anastasie Panu nr. 69
A fost construită în secolul al XVIII-lea, astăzi găzduiește Secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași, înființată în 1970. Este cunoscută și sub numele de Casa cu Arcade datorită porticului înalt cu cinci arcade. Această casă este ultima clădire rămasă dintre dughenele existente altă dată în mahalaua negustorească a Sfintei Vineri, iar ca stil se apropie de casele tradiționale existente și astăzi în cartierele cu specific turcesc din Istanbul sau în alte zone din preajma Mării Negre, cum ar fi Kutaisi (Georgia).
Casa tiparniță a mitropolitului Dosoftei a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Iași având 1677 ca an al construirii. Această casă cu arcade a făcut parte inițial din incinta Bisericii Sf. Neculai Domnesc construită de Ștefan cel Mare în perioada 1491-1492; în latura spre Hotelul Moldova se poate observa și zidul de incintă al acestui lăcaș de cult.
Orest Tafrali a susținut că această clădire ar data din vremea lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) și că ar fi fost reședința mitropolitului după strămutarea capitalei Moldovei la Iași.
Alți cercetători, printre care Nestor Vornicescu și Petru Comărnescu, au considerat că aici ar fi fost locuința mitropolitului cărturar Dosoftei Barilă (1671-1674, 1675-1686) sau că aici ar fi funcționat, între anii 1679-1686, prima tiparniță din Moldova, înființată de același mitropolit, unde au fost tipărite: Dumnezeiasca Liturghie (1679, 1683), Psaltirea de-nțeles (1680), Molitălvnic de-nțeles (1683), Parimiile preste an (1683) și Viața și petriaceria sfinților (4 vol., 1682-1686).
Casa Dosoftei a fost restaurată de către Direcția Monumentelor Istorice între anii 1966-1969, vechile ziduri fiind conservate în bună stare iar acoperișul a fost refăcut după o stampă din 1845 a lui J. Rey.
În această clădire a fost deschisă la 7 august 1970 Secția de literatură veche a Muzeului Literaturii Române din Iași. În muzeu se găsesc exponate unicat: o copie a unui Pateric (manuscris slavon din 1350-1380), un Liturghier tipărit de Macarie (1508, considerat prima tipăritură de pe teritoriul românesc), un Apostol copiat de Popa Bratu din Brașov (1559-1560), un Molitvelnic tipărit de Dimitrie Liubavici, un Triod tipărit de Coresi (1578), Psaltirea slavonă tipărită de Coresi, Cartea românească de învățătură sau Cazanie (scrisă de mitropolitul Varlaam Moțoc în 1643, considerată prima tipăritură în limba română din Moldova), Psaltirea în versuri (tipărită de mitropolitul Dosoftei în 1673) și o Evanghelie din 1682, ce a aparținut tot mitropolitului, Biblia de la București (tipărită de Șerban Cantacuzino în 1688), un Hronograf care a aparținut lui Mihai Eminescu, precum și cele mai vechi copii ale letopisețelor lui Grigore Ureche și Miron Costin.
- Dosoftei Barilă (1624-1693) - mitropolitul și cărturarul moldovean a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 2005, pentru viața pilduitoare a învățatului Ierarh Dosoftei, evlavia sa călugărească și înțelepciunea sa sfântă, în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru luminarea slujitorilor sfintelor altare și a poporului credincios, precum și păstrarea dreptei credințe, având data de prăznuire anuală la 13 decembrie. În anul 1975, în semn de omagiu față de marele cărturar Dosoftei, unul dintre primii care au promovat tipărirea de cărți în limba română, a fost dezvelită o statuie din bronz realizată de sculptorul ieșean Iftimie Bârleanu, care a mai realizat statuia lui Ioan Vodă cel Viteaz din cadrul Grupului Statuar al Voievozilor, statuia lui Ion Creangă din curtea Bojdeucii, statuia lui Abraham Goldfaden de lângă Teatrul Național, statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare din Suceava, Dimitrie Cantemir (Huși), Ion Neculce (Prigoreni), Nicolae Iorga (Botoșani), Elegie (Liveni) etc. - Mai multe pe wikipedia
- Pe porțiunea până la Hală era un șir de dughene demolate în anii '70 pentru sistematizarea bulevardului, unde negustorii din vremuri de demult vindeau: lămpi, fitiluri, hogeacuri, sineală (albăstreală pentru rufe), var, badanale (pensule), căldări, cofe (cană de băut), bulgări de sare etc. Nu au rezistat nici fostele cazărmi militare, etajate, din coasta Casei Dosoftei.
5 iunie 1883 în prezența regelui Carol I - via iasifotografiivechi
Perspectivă spre Ulița Sf. Vineri
- Biserica Sfântul Nicolae Domnesc - Str. Anastasie Panu nr. 65
În spatele Muzeului Dosoftei este biserica construită de Ștefan cel Mare în perioada 1491-1492 și refăcută în anii 1884-1904 de arhitectul francez André Lecomte du Noüy, prin demolare și reconstruire pe aceeași fundație, aproximativ în forma sa inițială, înlăturându-se adaosurile ulterioare.
A primit numele domnesc pentru a se deosebi de alte biserici cu numele Niculae, fiind situată în imediata vecinătate a vechii Curți Domnești unde erau unși aproape toți domnitorii Moldovei, de la Despot Vodă (1561) până în 1856 la Grigore Alexandru Ghica.
În perioada 1677-1682, Biserica Sf. Nicolae Domnesc a îndeplinit rolul
de Catedrală Mitropolitană. Biserica a fost sfințită la 2 octombrie 1904, în contextul serbărilor naționale de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare, în prezența întregii familii regale și a mai multor membri ai guvernului. Fresca din dreapta intrării prezintă familia
regelui Carol I cu regina Elisabeta, principesa Maria, principele
moștenitor Ferdinand (viitorul rege Ferdinand I), principesa Maria
(viitoarea regină Maria), principesa Elisabeta și principele Carol
(viitorul rege Carol al II-lea). Mai multe pe wikipedia
a bisericii Sfântul Nicolae - 2 octombrie 1904 - via iasifotografiivechi
Ion Mitican o descrie ca fiind "o construcție impozantă, cu două rânduri, avea niște vulturi pe acoperiș și balcon la etaj". Se spune că la subsol existase Pulberăria țării până la mutarea în Copou pe locul Institutului de Chimie. Prin anii 1870, în clădire funcționase Fabrica de lumină a vestitului făclier Gh. Șerban, vestită pentru lumânările de ceară adevărată fără fum, cu parfum de flori (tei, salcâm sau mentă) și care luminau fără deosebire și casele bogaților și ale săracilor. Până la răspândirea curentului electric, în Iași existau mai mulți vânzători de lumânări: Solomon Braunstein cu firma Îngerul, Lobel A. cu Elefantul, Marcu Adelsberg toate pe str. Sft. Lazăr, Steaua Moldovei în Mahalaua Broscăriei, Diana pe str. Colonel Langa, Carmen Sylva S.A. pe Nicolina nr. 38 și cunoscutul I. Motaș din Piața Unirii care în seara deniilor de Paști aprindea câteva mii pe trotuarul din fața magazinului și în piață. Fabrica de Lumânări a fost preluată în 1926 de Ioan Gh. Popovici și până prin 1940 a aparținut familiei dr. Motoc. Chiar după naționalizarea din 1947, în magazinul de la parter se vindeau lumânări albe de stearină și mai ales lumânările mari pentru botez, vândute de Cooperativa Meșteșugărească. A coexistat un timp cu noul magazin Moldova, de vizavi, dar a fost demolată pentru construcția Hotelului Moldova. Cei doi vulturi de pe acoperiș erau salvați de profesorul Mandache Leocov și duși la Grădina Botanică.
- Hotel Moldova - str. Anastasie Panu nr. 31
Inaugurat în anul 1983, era foarte apreciat la vremea respectivă și datorită piscinei. Hotelul a fost construit după planurile arh. Gheorghe Cheptea, care a fost timp de 14 ani arhitectul șef al județului Iași și care a mai proiectat Blocul Cina de pe strada Ștefan cel Mare din Iași (1975), Esplanada Teatrului Național, Pasajul Unirii, sediul Institutului de Proiectare din Iași (1969), Restaurant Ciric, Restaurant Corso, Facultatea de Medicină Veterinară din Copou (1972), Hotel Bucium (1965) și a realizat sistematizări pentru cartierele Alexandru cel Bun și Mircea.
Amplasat în centrul civic și istoric al orașului Iași, complexul reunește un hotel de 3 stele cu 143 camere single, duble și apartamente, restaurant, sală de conferință și o piscină.
Hotel Moldova Iași face parte din lanțul hotelier timișorean Unita Turism Holding care mai deține alte 13 hoteluri în 9 orașe din țară. Mai multe pe unita-turism.ro
- Moldova Center fost Magazin Universal Moldova - str. Palat nr. 1
Peste drum de Hotelul Moldova este Clădirea de birouri Moldova Center care a transformat Magazinul Moldova deschis la 1 decembrie 1972 și construit după planurile arhitectului ieșean Victor Mihail Mihailovici. Magazinul a fost printre primele clădiri din Moldova dotate cu scări rulante. În 2015, complexul a fost transformat în clădirea de birouri Moldova Center.
- Achim Stoia - între Moldova Center și clădirea Prefecturii este strada care unește str. Anastasie Panu cu str. Costache Negri. A făcut parte din strada Agatha Bârsescu până la sistematizare purtând în vechime numele de Ulița Strâmbă, Ulița Nemțească Mare sau Căpitan Păun. Astăzi ne amintește de compozitorul român Achim Stoia (1910 - 1973) născut în Sibiu, student la Conservatorul din București în perioada 1927-1931 și apoi la Paris 1934-1936, iar din 1943 s-a stabilit la Iași unde devine profesor de teorie-solfegii și armonie și mai târziu rector al Conservatorului. Între 1948-1961 a fost dirijor al Filarmonicii Moldova și între 1950-1959 director al acesteia.
Cu excepția Magazinului și al Hotelului Moldova, avem puține fotografii cu imobilele de pe strada Anastasie Panu de după Casa cu Vulturi până la Hală.
În continuarea Moldova Center spre Hală este Blocul B1, urmat de Blocurile H1-2 construite prin 1979, iar în capăt este Complexul Comercial Dunărea cu terasă, foarte apreciat în anii '90.
- Continuăm drumul pe lângă Blocul Moldova de lângă Hotel Moldova și facem dreapta înainte a ajunge la Judecătoria Iași și ajungem la Teatru.
- Judecătoria Iași - str. Panu Anastasie nr. 25
Judecătoria Iași are două secții: Secția civilă și Secția penală care funcționează în Palatul de Justiție din strada Anastasie Panu nr. 25. Din 2014 Tribunalul Iași are sediul în Palatul de Justiție situat pe strada Elena Doamna nr. 1A, clădire realizată cu sprijinul Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare. - Link Judecatorie
- Teatrul Luceafărul - str. Grigore Ureche nr. 5
În spatele Judecătoriei este Teatrul pentru copii Luceafărul fondat în fondat la 1 martie 1950 și continuatorul Teatrului de Păpuși de Stat Iași care avea sediul în curtea Bisericii Catolice de pe Ștefan cel Mare, în fostul cinematograf Dacia cu 200 de locuri. În 1973, numele instituției s-a schimbat în Teatrul pentru Copii și Tineret Iași, iar în 1977, după cutremur, trupa s-a mutat la Casa de Cultură a Studenților.
Un deceniu mai târziu, artiștii s-au instalat în clădirea care a fost construită special pentru ei "la sud de strada 6 martie", în dreptul clădirii Tribunalului județean.
Proiectarea s-a realizat la ICPROM de grupul de tineri arhitecți Victor Tăușan, Dan Vișan, Dan Andrei și Adrian Popovici secondați de directoarea teatrului regizoarea Natalia Dănăilă. S-a realizat o sală poligonala (un hexagon) cu posibilități multifuncționale, în maniera celor trei tipuri de teatru: "arena" - cu scena rotundă înconjurată de spectatori, "elisabetan" sau "alee" cu avanscena prelungită în mijlocul sălii și spectatorii pe cele două laturi, cât și "italian" sau clasic cu scena în fața publicului.
Lucrările au început în 1978 de Trustul local de Construcții (T.A.G.C.M), șeful punctului de lucru fiind maistrul Mihai Stoleru care mai construise Complexul studențesc Tudor Vladimirescu, blocul Cina și Liceul pedagogic. Când a fost săpată fundația teatrului adâncă de vreo cinci metri, din cauza ploilor, groapa s-a transformat într-un lac dar după un timp scurt apa a dispărut. S-a investigat fundația descoperindu-se o spărtură a unei rețea de hrube subterane cu bolți din piatră ce se ramificau în alte rute: două drumuri coborând dinspre str. Anastasie Panu spre tipografia din vale, iar altele două mergând dinspre Palatul Culturii către Biserica Barnovschi. Au fost puțin studiate pentru a nu se întârzia proiectul de construire al noului Centru Civic.
Cu ajutorul I.G.L.L. Iași, instituție condusă de ing. Mihai Dumea care avea în execuție blocurile din bulevardul Anastasie Panu, la 30 decembrie 1987 Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul, complet echipat, a fost inaugurat cu un spectacol deosebit.
Clădirea era considerată "o capodoperă arhitectural-artistică, fără egal în țară și rară în Europa, concepută și realizată în întregime de specialiști și lucrători ieșeni". Sala elegantă, hexagonală, cu 450 locuri avea, pe lângă scena clasică, și una mecanică, centrală, tot hexagonală, acționată de pompe pneumatice care o pot ridica din podele. Instalația o realizase IUPSR, globurile cu franjuri din cristal pentru policandre, cât și cele doua lampadare "mirese" din cristal se turnaseră în fosta fabrică de sticlă din Dorohoi, placajul acustic de lemn fiind realizat de lucrătorii Fabricii de mobilă din Socola, iar tapițeria de Cooperativa Mobilă și Tapițerie. Pe lângă sala mare, are și una cu 150 locuri, pentru spectacole miniaturale cu instalații speciale. Deasupra intrării putem observa o stemă metalică care combină masca teatrală cu o liră.
Duminică 10 ianuarie 1988, a început stagiunea, în care se prezentau trei spectacole: la orele 11.00 "Sânziana și Pepelea", la ora 16 "Alba ca Zăpada" și la ora 18,30 "Chirița la Iași".
Echipa Teatrului pentru Copii și Tineret Luceafărul Iași susține un repertoriu permanent de cca 30 de titluri, jucate pe sezon de peste 350 de ori, atrăgând anual în medie 75.000 de spectatori. Celor patru-cinci premiere ale fiecărei stagiuni li se adaugă evenimente de amploare, organizate cu parteneri importanți, reprezentanțe diplomatice și culturale străine, instituții europene și românești, poate cel mai important fiind organizarea Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPT). - sursa . Mai multe detalii pe luceafarul-theatre.ro
- În spatele Teatrului Luceafărul este un ansamblu de locuințe format din 3 blocuri turn P+8 cu denumiri inspirate de numele unor eroi din Războiului de Independență din 1877: Maior Gheorghe Șonțu, Walter Mărăcineanu și Peneș Curcanul, iar alături este Biserica Sfântul Lazăr.
- Biserica Sfântul Lazăr - str. Dimitrie Gusti nr. 1
Inițial, pe locul bisericii de astăzi, era o biserică din lemn cu hramul Sf. Lazăr, construită prin 1703-1704 de domnitorul Mihai Racoviță în apropiere de Vama Domnească (Carvasara) și de casele părintești ale voievodului. Lăcașul de cult a fost incendiat de turci, fiind refăcut din cărămidă pe temelie de piatră de către Sandu și Luca Grigorie pe la anul 1785. Biserica Sf. Lazăr, numită și Biserica de la Vama cea Mare a fost ridicată la rangul de mănăstire și închinată la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Călugării greci stabiliți aici au construit case egumenești și chilii pe ruinele caselor domnitorului Mihai Racoviță și au înzestrat biserica cu părticele din moaștele a trei sfinți: Haralambie, Teodor Stratilat și Mihail Sinador (Mihail al Sinadelor) existente și astăzi. Prin Legea secularizării averilor mănăstirești din 1863, Mănăstirea a fost desființată, și-a pierdut proprietățile, iar călugării greci au părăsit-o. Biserica a ars pe la 1822, fiind reparată de Grigore Luca.
În exteriorul bisericii, lângă peretele nordic al pridvorului, se află o piatră funerară de marmură cu următoarea inscripție în limba română cu litere chirilice: "Supt această peatră odi[hnesc] robii lui Dumnezeu Hristodulo și [...] sa Despina cea întâi născută la anul 1805 mai 5 și săvârșit[ă] la anul 1835 martii 13 iar acea din al doile născută la 1790 și săvârșită la anul 1835 mai 2".
Are mai multe vitralii realizate de Constantin și Ana Ichim la 1981 iar frescele sunt opera din 1984 a pictorului Constantin Călinescu. Între 1977-1987 când s-au construit blocurile de la nord de biserică și Teatrului Luceafărul, s-a găsit fostul cimitir al bisericii.
Sfântul Lazăr a fost unul din primii ucenici ai lui Iisus Hristos. El a fost înviat după patru zile de către Iisus în ziua dinaintea intrării Sale triumfale în Ierusalim. Mai târziu, Lazăr din Betania a devenit primul episcop de Kittium (Cipru).
- Catacombe - fiind aproape de Vamă, casele aveau hrube etajate, cu multe ramificații spre toate punctele cardinale pentru depozitarea mărfurilor și ca ascunzătoare în vremuri de demult. În funcție de profilul negustorului, în bolțile subterane se păstrau butoaie cu vin, ceară, miere de albine, brânzeturi, postavuri, piei și mai târziu covoare, mătăsuri, mirodenii etc.
În timpul războiului, beciurile orașului au fost prefăcute în adăposturi împotriva bombardamentelor, fiind inspectate de maistrul genist Vasile Căliman, însărcinat cu Apărarea Pasivă. Împreună cu o echipă de soldați au înlăturat pereții provizorii din lemn, pentru a realiza căi de ieșire în caz de prăbușire a unui capăt. În 1985 povestea că multe dintre hrubele părăsite aveau întindere nebănuită, cu mai multe ramuri sub casele mahalalei. Ajungea și la marele beci de lângă Farmacia Beceanu, un drum trecea pe sub vechea Hală, traversa strada Anastasie Panu și ograda fostului Han Daniel, ajungând în catacombele fostei Vame de pe malul Bisericii Sfântul Lazăr, ce cuprindeau câteva ulițe subterane cu intrarea prin beciul cârciumii Plevna. Au fost distruse de sistematizarea anilor '80, unele fiind astupate de fundațiile blocurilor și a fostei Bănci Agricole azi sediul SRI. Alte beciuri străpungeau strada Costache Negri, precum cea despre care își amintește inginerul Eugen Deutch, locatar pe vremea războiului la numărul 6, care a găsit în pivnița de sub casă intrarea unei hrube inundate, despre care bătrânii spuneau că ajungea până la Mănăstirea Golia.
- Ne întoarcem în spatele Teatrului Luceafărul și mergem pe strada Grigore Ureche, fostă Ulița Târgului de Jos, Uliță Rusească, C. A. Rosetti, 6 Martie, unde pe stânga este Casa cu Absidă.
- Casa cu absidă - str. Grigore Ureche nr. 7 - A fost construită între anii 1983-1989 păstrând amintirea unei vechi zidiri ce a aparținut cronicarului Ienache Kogălniceanu (1730 - 1795), autorul „Letopisețul Ţării Moldovei de la domnia întâi și până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733-1774)”. Casa cu Absidă de demult era împrejmuită cu ziduri și avea intrare din fosta strada a Halei, printr-un portal numit Poarta cu Zid, care împreună cu imobilele din curte adăposteau Hanul Daniel. Vizitând locul în vara anului 1974, când începuse sistematizarea centrului civic, scriitorul Mircea Radu Iacoban, secretar al Asociației Scriitorilor, găsea vechile clădiri ruinate și înconjurate încă de străvechiul zid ocrotitor gros de vreun metru. Coborând în beciul Casei cu absidă, rămânea uimit de lărgimea și înălțimea bolților din piatră din subteranul inundat pe care îl cercetă într-o barcă de cauciuc. Mircea Radu Iacoban a publicat în revista Cronica un articol pe această temă, intitulat „Pogorâre în istorie”.
Casa a fost afectată de cutremurul din martie 1977 și s-a luat decizia de a fi demolată și reconstruită. Seismul din 4 martie 1977, de o intensitate de 7,2 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea, s-a produs la ora 21:22 și a deteriorat în județul Iași aproximativ 4.000 de imobile, din care 297 s-ar fi prăbușit, au murit 4 persoane, din cele 1.570 de persoane decedate în întreaga țară și au fost rănite alte 204, la nivel național fiind 11.275 de răniți. Cutremurul a fost folosit ca pretext pentru a accelera sistematizarea teritoriului și locuințelor.
Noua construcție a fost realizată cu pietre și cărămizi din vechiul imobil, mai înspre Palatul Culturii, pe strada Grigore Ureche, ce pornește de la Palat spre Biserica Barnovschi, pe făgașul celei mai vechi trecători ieșene, numită pe la 1700 „Ulița Târgului de Jos” iar din 1911 a fost numită C. A. Rosetti și mai târziu 6 Martie.
Arhitectul noii clădiri a fost Vasile Nacu iar lucrarea a fost încredințată maistrului Gheorghe Stănescu din Trustul Local de Construcții (T.A.G.C.M). Imobilul a fost sediu al Asociației Scriitorilor, a unui "Atelier de țesut covoare pentru Cooperativa Miorița", iar la subsol a fost prevăzută o centrală de distribuire a căldurii la blocurile din jur.
Astăzi, în această clădire se află filiala Institutului Cultural Român din Moldova și filiala ieșeană a Uniunii Scriitorilor din România.
Hala de Peste și Biserica Sf. Lazăr - via iasifotografiivechi
- Poarta cu Zid și Hanul Daniel - Casa cu Absidă și Poarta cu Zid făceau parte dintr-un ansamblu de arhitectură din sec. XVIII-XIX, la fel de vechi ca și Casa Dosoftei sau clădirea de pe strada Bucșinescu nr. 21. Poarta cu Zid era un corp de clădire în formă de „L" pe un singur nivel, cu boltă de acces la îmbinarea celor două laturi. Pe întreg perimetrul clădirii exista un beci a cărui intrare nu a fost depistată, releveul efectuându-se într-un stadiu avansat de degradare a monumentului. Data de la începutul secolului al XVIII-lea, proprietate a familiei Kogălniceanu atestată printr-un document din anul 1731, în care se menționează: „casa a vel-căpitanului Vasile Kogălniceanu, în târgul de gios, de-năintea mănăstirii Barnovschi, deasupra budăiului sărat, între ulița ce se cheamă Herbinte și Ulița Frecăului". Aici ar fi una dintre locațiile unde se spune că exista „o clădire teatrală ce a fost construită de hatmanul Costache Ghica la îndemnul lui Gheorghe Asachi și a lui Veniamin Costachi” prin 1816-1817, în salonul căruia s-a jucat cel dintâi spectacol în limba română inițiat de tânărul cărturar Gheorghe Asachi în decembrie 1816.
În 1833 era în posesia zarafului Michael Daniel care o cumpărase de la Vasile Kogălniceanu care înființează Hanul Daniel cam în dreptul bisericii Sf. Lazăr. Mai târziu hanul este transformat în Banca Daniel sau „Michel Daniel și fiii”, amplasată într-o zonă strategică fiind aproape de Chervăsăria (Vama Domnească) unde poposeau caravanele ce legau Orientul cu nordul Europei iar negustorii trebuiau să schimbe bani pentru taxe. Clădirea avea odăi încăpătoare și boltite la parter, iar la etaj un hol rotund cu picturi și stucaturi spre care urca o scară elegantă din lemn spre un „salon măreț” și „luxos mobilat” ce putea „cuprinde până la 200 persoane”. Din el se intra în altul mai mic „cu mobilă roșiatică”, după care apărea odaia cu mobilier albastru „de o frumusețe extraordinară”. Exista și un salon turcesc dotat cu mobilier oriental, urmat de alte patru încăperi mari, deasupra vestibulului fiind și o galerie pentru muzică. În decursul vremii a avut diferite utilizări, fiind pe rând conac, beilic, depozit de grâne, agie, dughene, liceu și locuință.
În 1925 urmașii bancherului Daniel au vândut clădirile lui Titus Patriciu, directorul Liceului privat Mihail Kogălniceanu, astfel, în partea sudică spre Biserica Sf. Lazăr, în casa hatmanului Ghica de la numărul 6, se instala liceul, în zidirea cu absidă și numărul 8 se adăpostea Internatul, iar într-o clădire nouă, construită alături, era Școala Comercială. După reforma învățământului din 1948, acestea intrau în folosința Școlii Sanitare, iar vechea zidire a hatmanului Ghica era transformată prin anii '60 în internat de fete. Din arhiva școlii reiese că proprietatea liceului cuprindea Poarta cu zid și Casa cu Absidă, ce formau o incintă închisă la nord de un zid din cărămidă lung de 11,5 m și înalt de 4,6 m și la est de un zid din piatră lung de 16,5 m și înalt tot de 4,6 metri și o clădire construită la începutul secolului XX.
Deși construite la un interval de aproape 100 de ani, aceste două clădiri Poarta cu zid și Casa cu absidă formau un ansamblu unitar cu totul deosebit de celelalte case boierești din Iașii secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea.
Mai multe detalii găsiți în lucrarea Poarta cu zid și Casa cu Absidă - de Florin Buimestruc din revista Cercetări istorice 1983-1984.
- În spatele Casei cu Absidă se află blocul Muntenia construit în anul 1984, iar înspre Judecătoria Iași este Blocul 6 Martie ce amintește de vechea stradă ce ocolea Poarta cu Zid și Casa cu Absidă și ajungea în strada 7 Noiembrie (azi Sf. Lazăr, fostă Ulița Carvasaralei) pe de o parte și pe alta până la Biserica Nicolae Domnesc spre Palat. Numele 7 Noiembrie amintește de ziua din 1917 când bolșevicii conduși de Vladimir Ilici Lenin au preluat puterea. În stânga spre strada Anastasie Panu este Baroul Iași
- Baroul Iași - a fost constituit în 1864 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza prin Legea pentru constituirea corpului de advocați care și-a continuat activitatea în această formă până în 1954 când au fost organizați sub forma Colegiilor județene de avocați, fiind subordonate la nivel național Ministerului de Justiție. După 1989 se modifică legislația pentru independența profesiei de avocat și privatizarea profesiei, înființându-se cabinete individuale de avocatură, cabinete asociate și societăți civile profesionale.
- Ieșim în strada Sf. Lazăr unde în față se observă turnul Bisericii Barnovschi, în dreapta admirăm o clădire interesantă apoi facem stânga spre trecerea de pietoni pentru a ajunge în strada Anastasie Panu.
- Sediul Serviciului Român de Informații (SRI) - str. Sfântul Lazăr nr. 3
Inițial
clădirea a fost construită pentru Banca Agricolă care ajungând în
pragul falimentului a fost preluată de banca austriacă Raiffeisen (RZB).
- În strada Sf. Lazăr mergem pe lângă blocul Mihail Kogălniceanu lângă care este o intrare în pasajul subteran, dar înainte de a traversa strada, ne amintim de o Sinagogă care exista pe aceste locuri. Ansamblul de blocuri Moldova, Muntenia, 6 Martie și Kogălniceanu, care sunt construite simetric față de Palatul Judecătoriei, au împrejur un șir de figurine în formă de oameni amintind de Hora Unirii
- Sinagoga Cizmarilor (Finkelstein, Cizmarake ) - str. Cizmăriei nr. 16
Înspre intrarea în Pasajul de la Hala Centrală a existat Sinagoga Cizmarilor ctitorită în 1871 de Avram Cizmar zis Finkelstein. Acum aici este blocul Mihail Kogălniceanu de pe str. Sf. Lazăr nr. 2A. Imagini din anul 1963 găsiți aici.
- Hanul dascălului Teodosie - colțul străzii Cizmăriei, azi str. Sf. Lazăr
Casa de pe colțul vechii străzi avea bolți cilindrice și beciuri adânci care au produs probleme edililor când au hotărât reconfigurarea și mutarea străzii mai spre vest. În 1830 vechea ospeție cu numele „Hanul dascălului Teodosie” era în posesia doctorului Eustație Rola, protomedicul Iașilor care cerea „Divanului Cnejiei Moldovei s-o scoată la mezat cu locurile și binale ce se află pe dânsele în Cizmărie”, adică avea o ogradă întinsă, cu mai multe zidiri și care a fost parcelată mai târziu pentru dughenele ce se deschideau în fața Halei, după 1872. Proprietatea ajunge la negustorul Zisul Kaufma.
- Traversăm strada, apoi mergem spre strada Anastasie Panu, unde la stradă este Blocul Ghica Vodă cu sediul Casei Județene de Pensii din str. Anastasie Panu nr. 17-19, apoi traversăm prin Pasajul subteran spre Hală.
La suprafață a existat o altă casă cu o scară monumentală din lemn între parter și cele două etaje, aici funcționând o cofetărie și o fabrică de pâine. În 1942, etajele erau deja șubrezite de bombardamente și incendii, fiind demolată prin 1965.
Tot în 2012 în pasaj s-au inaugurat Galeriile de Artă ale Municipiului Iași cu expoziția artistului ieșean Dan Hatmanu. În subteranul Halei Centrale, înspre strada Anastasie Panu, este amenajată o Piață Agroalimentară.
- Hala de zid și fier -
În 1871, primarul Constantin Cristodulo-Cerchez a decis modernizarea
vechii piețe Sfânta Vineri prin mărirea suprafeței și construirea de
clădiri moderne care să permită conservarea și vânzarea alimentelor
perisabile în condiții igienice. Sunt realizate exproprieri ale
terenurilor din jur, inclusiv cimitirul mănăstirii, iar planurile
clădirilor ar fi fost realizate de ing. Gustave Eiffel, arhitectul turnului
din Paris și a Statuii Libertății. Se spune că Eiffel a realizat mai multe proiecte
pentru județul Iași: Grand Hotel Traian inaugurat în 1882, mausoleul familiei P. P. Carp de la Țibănești
(aproximativ 1885) și Podul de cale ferată peste râul Prut, realizat în
1876 lângă Ungheni, comandat și construit sub jurisdicția Imperiului
Rus, care lega provincia de frontieră a Basarabiei cu România.
Hala este construită sub coordonarea inginerului Cazaban și a arhitectului Niciman folosind mutelci trimiși din Paris. Hala din Fier și Zid a fost inaugurata pe 23 aprilie 1873 de primarul Nicolae Gane în primul său mandat. Era realizată pe o structură metalică cu acoperiș de tablă, avea 182 gherete destinate comercializării alimentelor perisabile (carne, brânzeturi,
fructe), iar la subsol erau spații de depozitare și instalații
frigorifice economice, unele răcite cu gheață transportată iarna de pe Bahlui și din lacurile târgului, în 1926 existând în Iași vreo cinci ghețării ce vindeau gheață și vara. Cu timpul, hala a devenit neîncăpătoare și în partea de Vest se amenaja o piață deschisă cu barăci și mese pentru cereale și legume, obținându-se în total 326 locuri de vânzare. În spatele Halei, spre strada Podu Vechi (azi str. Costache Negri), pe locul fostului han Misir, mai la margine, se opreau carele cu lemne și fân, unde toamna se înșirau mustăriile și grătarele încinse. Lângă fostul altar al Bisericii Sfânta Vineri, marcat printr-o cruce monumentală ca o troiță, a fost construită și Hala de Pește cu fierăria rămasă la construcția
Abatorului din Tătărași construit în 1897, Hala rezistând până prin 1988, când a fost demolată pentru construirea clădirii ANAF. Aici inițial se vindeau cereale și făină, iar mai târziu s-au adăugat spații pentru depozitarea și vânzarea peștilor.
Acoperișul Halei Mari
s-a prăbușit parțial într-o iarnă în anii ’60, posibil 1968, ca urmare a zăpezii
depuse după ninsori abundente, ulterior luându-se decizia ca
întreaga structură să fie complet demolată.
- în dreapta este șirul de clădiri cu Farmacia Beceanu - via delcampe
Zona cu șirul de căsuțe prăvălii dinspre Ulița Cizmăriei spre Farmacia Beceanu
- în dreapta este turnul Bisericii Armene - via delcampe
- Biserica Armeană și Turnul Golia (Jași - Piața Halei)
- Mănăstirea Sfânta Vineri - Pe locul Esplanadei Halei Centrale de astăzi, înspre bulevardul Anastasie
Panu, exista Mănăstirea Sfânta Vineri, o biserică ctitorită prin 1594
de marele vornic al Țării de Jos, Nistor Ureche, tatăl cronicarului
Grigore Ureche. Cutremurul din 1803 produce daune importante clădirilor
mănăstirii, aceasta fiind abandonată și cimitirul alăturat lăsat în
paragină. Câțiva ani mai târziu, pe la 1820, vistiernicul Petrache
Sturza înființa în preajma mănăstirii o piață cu marfa expusă pe rogojini sau pe bucăți de saci. În
Medeanul de la Sfânta Vineri se vindeau de toate: varză, lulele pentru fumat, donițe de lemn, miere în faguri sau stoarsă, șaluri din Țarigrad sau slănină afumată. Prețul era stabilit de Vodă prin Pitac Domnesc verificat de Marele Agă (șeful politiei) sau de epistații agiei. Mănăstirea a fost demolată prin 1879, iar în 1895 pe locul altarului bisericii a fost instalat un monument, astăzi poate fi văzut în curtea Bisericii Bărboi din apropiere. Mai multe aici.
Reclamă Electro - Metalo - Vasile Diaconu - via iasifotografiivechi
În fundal se observa turlele Mănăstirii Sf. Nicolae Domnesc
- Zona de peste drum de Hala Mare
Nu există multe imagini din partea dreaptă a străzii Anastasie Panu înspre strada Elena Doamna, dar avem câteva panorame din Turnul Goliei și o imagine aeriană.
- Mergem înspre Blocul ANAF construit prin 1994, în stânga cum ne uităm la Hală
Pe la mijlocul Uliței Vechi din spatele blocului ANAF, "în dosul unor bolți cu arcada prăbușită", existau în anii războiului, zidirile fostului Han Misir, locul de popas al caravanelor venite la Vama Broștenilor din preajma Mănăstirii Sfântului Sava (1820). Avea ogradă mare, cam vizavi de Ulița Armenească (Strada Armeană), pe unde este astăzi intrarea în parcarea subterană de la Hala Centrală.
În 1841, hanul a fost în posesia căminarul Botez, apoi este cumpărat de frații Gheorghe și Ion Misir, negustori botoșăneni, care îl modernizează.
Așezat strategic în spatele vechii hale, hanul avea o sumedenie de clienți din rândul provincialilor veniți cu treburi în capitala Moldovei.
În 1863, hanul este deținut nepotul Gavril (Gabriel) Ivan Misir care cerea Primăriei autorizație să repare „șirul de odăi aflătorii în ograda hanului ce am aice în despărțirea a 4-a, precum și a cârpi acoperișul lor”.
Prin 1897 se numea Otelul Stihi după numele noului stăpân G. C. Stihi, care cerea și el autorizație să întremeze acareturile pârjolite de un incendiu, vândute prin 1906 cu titlul pompos: Hotelul Stihi.
Lângă Hanul Misir, pe Ulița Veche nr. 43, despărțită de un grilaj de fier, era prin 1909 casa lui Grigore Mithridate Buiucliu (1840-1912), jurist și om politic de origine armeană. Era rudă cu celebrul Manuc-bei din București, a fost deputat (1888) și senator (1892) din partea județului Fălciu, membru al Junimii din 1866 și prieten cu Titu Maiorescu, membru al Înaltei Curți de Casație din București. Nu avea moștenitori, așa că lasă prin testament Academiei Române bogata sa bibliotecă dar și mare parte din avere constituind Fondul Grigore Buiucliu.
După moartea sa, Ulița Capela Armeană, care era situată în apropiere, a fost redenumită strada Grigore Buiucliu. Casa și strada au dispărut odată cu sistematizarea zonei Halei Centrale.
Zona fiind în preajma depozitelor Vămii Domnești, în zonă mai era un han numit Hanul din Sfânta Vineri, deținut de căminarul Coste Polieni și de postelnicul Vasile Pogor, tatăl junimistului, iar după 1897 de fostul primar care îl vinde Creditului Urban. Hanul avea două caturi, o boltă centrală la parter, cu câte 9 dughene laterale și vreo 20 odăi sus. Prin 1849 era condus de pitarul Simion Dima, iar prin 1855 de banul Iancu Zagura.
- Farmacia Beceanu - numărul 26-28
Pe colțul dintre strada Anastasie Panu - Ulița Cizmărie și Hală, exista prin 1926 casa lui Martin Welt, apoi sediul Farmaciei lui Dumitru Beceanu (1896-1980), fost ofițer în rezervă al armatei române, a studiat la Universitatea din Nancy (1927) iar mai târziu a preluat conducerea Farmaciei Independența Română rămasă moștenire de la tatăl său. Beceanu a înființat în 1936 un laborator modern de produse farmaceutice unde se producea Dalin, Laxalin, Tusalin, Narin, Vinul tonic-Beceanu, Crema și Săpunul de Lăcrămioare etc. A creat un laborator de analize medicale și chimice sub dictonul "Controlați-vă corpul" și în 1941 era acționar majoritar și administrator la societatea anonimă română Droguemed, în 1947 a fondat societatea anonimă Comptoire Roumain devenind președintele consiliului de administrație un an mai târziu. Fiul farmacistului a fost prof. univ. dr. Dumitru Beceanu, specialist în Tehnologia produselor horticole la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) Ion Ionescu de la Brad.
În timpul Pogromului din Iași din iunie 1941, în podul farmaciei lui Dumitru Beceanu și-au găsit adăpost cei doi angajați evrei, la care s-au adăugat aproximativ alți 20. Dr. Beceanu a ajutat Spitalul Elena Doamna cu mâncare, bani și medicamente, iar pentru faptele sale, institutul Yad Vashem din Israel i-a conferit titlul Drept între popoare.
Dumitru Beceanu l-a avut ucenic și pe Iustin Adace (Julius Adace) care își deschide o farmacie în clădirea de lângă Parcul Independenței. - sursa medichub.ro
- Casa de la nr. 22 - După Farmacia Beceanu era o casă mică apoi una cu parter și etaj. A fost demolată de dinainte de 1979
- Astăzi pe aceste locuri este Blocul masiv cu Arcadă de pe Anastasie Panu nr. 36-28, proiectat de arh. Bogdan Negoiță, unde la subsol este amenajat situl istoric Pivnițele Grigore Ureche.
- Pivnițele cronicarului Grigore Ureche
În timpul sistematizării din iunie 1978, sub terenul din fața fostei Farmacii Beceanu, au fost descoperite hrube din piatră, pe două nivele suprapuse. Aveau plafonul înalt, lărgime mare și ziduri din piatră și cărămidă în stare bună, deși aparțineau veacului al XVI-lea sau al XVII-lea.
Arheologul Nicolae Pușcașu le-a salvat apelând la conducerea județeană, deși amenajarea lor întârzia sistematizarea bulevardului. Profesorul Ioan Caproșu spunea că aparțineau vremii cronicarului Grigore Ureche care locuise în aceasta parte a târgului, așa cum atestă un document emis pentru Alexandra și Vasile, copiii vornicului Grigore Ureche, pentru înstrăinarea pe la 1660 a unor case și dughene cu pivnițe de piatră, moștenite de la părintele lor, „case ce sunt împotriva mănăstirii lui Barnovschi Vodă”.
Arheologul Nicolae Pușcașu era considerat „inamicul sistematizării” haotice din Iași după ce a blocase în 1976 amplasarea unui bloc bară în strada Costache Negri, în fața bisericii Sf. Sava, unde a descoperit în fundația pregătită pentru noile imobile, rămășițele unei clădiri medievale, socotite ale fostului Han Kervanserai. Astfel, blocul bară se transformase în turn și vechile ruine s-au acoperit cu folii din materiale plastice pentru ca viitorii cercetători istorici să le poată pune în valoare.
Inginerul Radu Onofrei de la Institutul de Proiectări a întocmit un proiect pentru refacerea hrubele lui Grigore Ureche, folosind izolare hidrofugă și protejarea incintelor cu o placă betonată întinsă deasupra construcțiilor subterane, pentru a se permite circulația normală pe strada Anastasie Panu. Platforma întinsă deasupra beciului cronicarului Gr. Ureche era finalizată în vara anului 1978.
Revista Cronica din 19 august 1978 arăta că „recentele lucrări de amenajări urbanistice și sistematizare din zona centrală au permis descoperirea vestigiilor unui edificiu monumental din piatră, care a fost clădit în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Informații oferite de trei documente, respectiv din 23 februarie 1629, 20 martie și 18 iulie 1660, au dus la concluzia indubitabilă că respectivul edificiu a fost locuința cronicarul Gr. Ureche. Se mai păstrează pivnițele construite pe două nivele ce constituie o valoroasă mărturie a evoluției arhitecturii ieșene. Edilii efectuează în prezent, în colaborare cu arheologii, lucrări de consolidare și protecție a vestigiilor recent descoperite, urmând să fie incluse și valorificate ca monument de arhitectură”.
sau ale Vămii - de Ion Mitican
- Cronicarul Grigore Ureche (n. cca. 1590 – 1647) - a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat. A fost fiul lui Nestor Ureche, boier cu funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă, fratele lui Grigore a fost Nicolae Ureche spătarul.
A învățat carte la Liov (azi Ucraina), la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar. În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești (azi jud. Iași) din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistrița din jud. Neamț.
În perioada 1642-1647, spre sfârșitul vieții, a scris Letopisețul Țării Moldovei cu titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă. Este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc și constituie începutul istoriografiei în limba română. S-a informat din scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținând integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852 de către Mihail Kogălniceanu.
Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359), până la a doua domnie a lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte, ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domnești fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziția marii boierimi și a glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare.
Lucrarea lui Grigore Ureche a fost continuată de Miron Costin (1633 – 1691) și opera 'Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace' cu fapte din 1594 până în 1661, anul morții lui Ștefăniță Lupu.
- Dinspre Hală până în strada Elena Doamna, avem informații dintr-un studiu realizat de cercetătorul Florin Buimestruc în anul 1980 de dinainte de sistematizare. De aici, până spre strada Elena Doamna, predominau clădiri frumoase ocupate de comercianți, medici, farmaciști și militari, construite după planurile unor arhitecți cunoscuți: ing. A. Klepper, L. Goldemberg, H. Nacht sau arh. G. Micul. În anii '80, numerotarea clădirilor dinspre Hală începea cu nr. 20 până la nr 4 pe partea stângă. Voi reda informațiile mai jos:
- Casa de la nr. 18 (posibil nr. 20) - este o construcție care prin caracteristicile arhitectonice se situează în grupul clădirilor din secolul al XIX-lea, deși o găsim menționată abia în 1920, când aparținea lui V. Pella. La acea dată, clădirea se afla într-o stare care îl determină pe proprietar să solicite o autorizație pentru reparații radicale. Tot V. Pella va modifica și fațadele, care în 1922 vor căpăta aspectul neoromantic, pe care îl vedem și astăzi. Tipul de plan, tipic pentru construcțiile din secolul trecut, este bazat pe principiul simetriei, având încăperile grupate în jurul vestibulului. Sistemul constructiv pe ziduri portante, cu tavane drepte, precum și materialele folosite la construcția și mai apoi la repararea și modificarea acestor clădiri, sunt în general aceleași. Astfel, la fundații este utilizată piatra și mai târziu betonul, zidăria este executată din cărămidă, iar șarpanta este din lemn cu o învelitoare din tablă. Tâmplăria ușilor și ferestrelor ce s-a mai păstrat la unele case, are decorații întâlnite la majoritatea caselor construite în secolul al XIX-lea în Iași.
- Casa Dimitrie Anghel - nr. 18 ? - cam vizavi de biserica Barnovschi, exista casa poetului Anghel, construită la jumătatea sec. al XIX-lea „pe un loc viran, lângă a fraților Pavel și Hristache (Zarifopol)“. De-a lungul anilor, casa a suferit o serie de reparații și transformări care i-au modificat în parte forma. Astfel, dacă în 1902 J. Marcovici nu face decât să înlocuiască „cărămizile umede cu altele uscate", în 1904, noul proprietar, A. Gheorghiu, va „repara zidul de la intrare, va începe înlocuirea stanelor de lemn care susțin acoperișul deasupra scărilor prin stâlpi de zid, înlocuirea scărilor de lemn cu scări de piatră, înlocuirea dușumelelor putrede, facerea de pardoseli din beton, repararea tencuielilor și înlocuirea cărămizilor măcinate, repararea crăpăturilor din pereți, facerea din nou a câtorva uși și ferestre, repararea geamlâcului înlocuindu-se materialele putrede". Cercetătorul Florin Buimestruc oferă o descriere a casei remarcând elementele arhitecturii neoclasice pe structura vechii case țărănești moldovene. Construită pe un singur nivel are încăperile dispuse de o parte și de alta a unui vestibul, încăperile de serviciu sunt la demisol în jumătatea de nord a clădirii. Fațadele sunt tratate în stil neoclasic, cu un restrâns repertoriu de elemente decorative, grupate aproape toate pe fațadele nord și sud aflate spre cele două străzi ce încadrau clădirea. Elementul dominant îl reprezintă pridvorul, marcat de un fronton triunghiular clasic, susținut de patru coloane de secțiune trilobată. De remarcat faptul că acest tip de coloane nu se mai întâlnește la nicio altă construcție existentă în prezent la Iași. Fără capitel, doar cu o abacă subțire, coloanele se sprijină pe o bază înaltă. Ușa și ferestrele au un ancadrament ce se regăsește și la cornișă. Nici planul nu a fost ferit de adaptarea la necesitățile diverșilor proprietari care au reîmpărțit spațiile existente sau au adăugat noi încăperi. Totuși, datorită structurii pe ziduri portante, structura de bază s-a păstrat, relevând un plan tipic pentru casele boierești de la începutul sec. al XIX-lea, cu pridvor situat în axul median și încăperile dispuse de o parte și de alta a unei săli vestibul. Fațadele, tratate în stil neoclasic, au suferit și ele modificări datorită reparațiilor suferite în timp.
Ion Mitican a scris despre această casă preluând textele lui Dimitrie Anghel, numit și „poetul florilor”, care a descris-o în volumul Fantome (1911) și în amintirile din pagina Tata. Poetul își amintește cum la 16 ani, în anul 1888, a trebuit să-și părăsească casa, când, din cauza crizei economice, tatăl lui, arendaș și comerciant, a pierdut moșia din Cornești și casa din Ulița Sfânta Vineri, după investiții în domeniul agricol: „Urmez o stradă cunoscută (Sfânta Vineri), pe care am străbătut-o atâția ani de zile, și fără să mă gândesc la năvala anilor care au curs peste mine, de când trăiesc departe, mi se pare ciudat că prin grădini nu văd aceiași pomi, la geamuri aceleași figuri cunoscute. Oprit lângă un grilaj de fier, îmi reazim capul ca să privesc înlăuntrul unei curți și nu mai recunosc vechile case în care am stat. Străinul care s-a mutat și-a pus pecetea lui. E tăcere, nu văd nici o trăsură la scară, nici o siluetă de misit, nici o umbră de cerșetor. Și totuși, stând afară, mă strecor cu gândul înlăuntru, urc scările, trec ușurel prin ganguri și intru în odaia unde am copilărit. Cu puterea amintirii, așez lucrurile la loc, covoarele vechi cu flori șterse, iconostasul în firida din părete, rânduiesc icoanele îmbrăcate în argint, aprind candela, apoi, făcându-mă copil, îngenunchez o clipă și, aducându-mi brațul spre rugăciune, cerc să-mi aduc aminte pioasele cuvinte spuse altădată. Mă ridic în urmă și trec în altă odaie. Pe fereastră se văd clopotnițele vechi cu cruci strâmbe ale bisericii Barnovschi, și un clopot a prins să răsune și să se tânguiască prelung". Într-o încăpere alăturată o „revede” pe bunica, care îl crescuse, mama pierzându-se când era mic în 1879, mai târziu, tatăl lui Dimitrie Anghel se îmbolnăvise de durere, decedând în iulie 1888, iar la peste 3 ani de la publicarea volumului Fantome, la 13 februarie 1914, se pierdea și poetul.
Casa din strada Anastasie Panu nr. 18 (fosta Sfânta Vineri) a intrat în planurile sistematizării pentru realizarea noului bulevard, deși mai avea în octombrie 1970 o placă de marmură în amintirea scriitorului. Cu toate intervențiile intelectualilor vremii, printre care poetul George Lesnea și profesorul Gheorghe Băileanu pentru păstrarea ei, a fost demolată cu buldozerul "prăvălind la pământ acoperișul, într-un nor de praf cu pagini de vechi jurnale, reviste, cărți, registre și fel de fel de lucruri urcate în pod de foștii locatari". Șirul de blocuri construit pe acest loc are o arcadă la mijloc care ar aminti de casa lui Dimitrie Angel dar și de cea de peste drum unde ar fi existat Casa lui Anastasie Panu. Mai multe detalii pe curierul-iasi.ro
apoi casa de la nr. 16 și nr. 14 - via iasifotografiivechi
- Dimitrie Anghel (1872-1914) - Dimitrie C. Anghel, tatăl poetului, a fost comerciant, arendaș, proprietar de moșii, deputat liberal, descendent din aromânii refugiați, iar mama lui Erifilia Leatris era grecoaică născută la Istanbul, originară din insula Antigona. După ce mama Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui Anghel, angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă și moartea în 1888.
Cei patru copii vor avea totuși condiții pentru a-și desăvârși educația. Dimitrie, alintat Mitif, după ce urmase cursurile Institutului pedagogic condus de Lambrino, Institutele Unite și Școala de Belle Arte, abandonează Gimnaziul Alexandru cel Bun în anul 1890, chiar în pragul absolvirii. Și-a descoperit vocația poetică prin apropierea de cercul socialist, unde e introdus de frații mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, și Paul Anghel, astfel, în octombrie 1890, publică în paginile revistei Contemporanul primele versuri, de o inspirație eminesciană. Între 1893-1901, publică traduceri și creații proprii semnate Mitif în Adevărul literar, Lumea nouă științifică și literară, Vieaţa, Povestea vorbei, Evenimentul, Literatură și artă română, Pagini literare, Convorbiri literare, Curierul literar etc.
În vara anului 1902, se află la Dumbrăveni, unde, împreună cu St. O. Iosif, pe care îl cunoscuse la Paris, traduce poezii de Paul Verlaine, ce vor fi strânse în volum în 1903. Cei doi se implică în reapariția revistei Sămănătorul, la care Anghel colaborează cu traduceri, unele făcute cu St. O. Iosif, cu poezii și proză, semnând și cu pseudonimele Măghiran, Rozmarin, Florin, Teofil Jianu, V. Ieronim și Ion Fulga. La începutul anului 1905 apare prima lui carte de versuri intitulata În grădină.
Semnând A. Mirea, Anghel și St. O. Iosif încep să publice aici, apoi și în Viaţa românească, Reforma, Viitorul, Ordinea, Minerva, Minerva literară ilustrată, Cumpăna. Volumele lor se succed cu repeziciune: Legenda funigeilor (1907), Cometa (1908), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908 și 1910), Carmen saeculare (1909), Cireșul lui Lucullus și Portrete (1910), primele trei cărți au fost premiate în 1909 de Academia Română.
În această perioadă, Anghel publică singur un al doilea volum de versuri numit Fantazii (1909) dar și traducerea piesei Amorul veghează, de Robert de Flers și G. A. de Caillavet (1909). Participă la șezători literare în Bucovina (1908, 1910), este membru fondator al Societății Scriitorilor Români, fiind ales vicepreședinte în primele trei comitete.
Mergând aproape zilnic în casa soților St. O. Iosif și Natalia Negru, Anghel s-a îndrăgostit de Natalia și a făcut tot posibilul să o seducă, deși prietenia dintre cei doi bărbați era la acel moment atât de strânsă, încât își semnau poeziile cu același pseudonim. Natalia își părăsește soțul și se mută la Anghel în 1910. Pentru Şt.O. Iosif această dublă trădare a avut un efect devastator. Pierzând-o pe femeia care i-a inspirat majoritatea versurilor și pe care o diviniza, înșelat de cel mai bun prieten, blândul și sensibilul poet n-a putut suporta șocul. La data de 22 iunie 1913, a murit în urma unei congestii cerebrale pe seama excesului de alcool și a tratamentului pentru sifilis.
Anghel este numit în 1911 inspector în Ministerul Cultelor și Artelor dar extenuat psihic, cu o viață conjugală furtunoasă, lucrează foarte puțin. Câteva proze și poezii, unele semnate Ola (Olla) Canta, pseudonim folosit în colaborare cu Leon Feraru, ce apar în Flacăra și în Înfrățirea, sunt ultimele scrieri.
Căsătoria celor doi, oficiată în noiembrie 1911, a creat în jurul familiei o atmosferă ostilă. Natalia Negru, membră fondatoare a Societății Scriitorilor Români, poetă, traducătoare și profesoară, începe să-și împartă viața de scriitoare cu cea de familie. Dacă primul soț era mult prea boem, Dimitrie Anghel este exact opusul: gelos, abuziv și violent.
În scurt timp, căsnicia s-a transformat într-un coșmar pentru Natalia, care mărturisește în romanul Helianta: „Mai multe zile m-a ținut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâșietor despărțită de fetița mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea. Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador”.
La 27 octombrie 1914, în locuința de la Tecucel, Natalia Negru îl amenință cu divorțul, într-o scenă de gelozie, Anghel a tras un glonț spre fereastră, doar să o sperie, rănită ușor prin ricoșeu, aceasta leșină, poetul crezând că a omorât-o și-a tras un glonț în piept.
Rănit grav, va mai trăi două săptămâni de chinuri pe patul de spital al fratelui său, dr. Paul D. Anghel. Moare de septicemie la 13 noiembrie 1914, după ce și-a rupt pansamentele. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași, în timpul ceremoniei de înhumare o necunoscută i-ar fi strigat Nataliei: „Mizerabilo, care omori pe toți oamenii mari ai țării!”.
Curând, războiul avea să provoace a treia tragedie în viața Nataliei Negru. În timpul unui bombardament al armatei germane, schija unei bombe lansate dintr-un zeppelin a lovit-o pe Corina, fiica sa iubită; aceasta a murit în septembrie 1916, la vârsta de 11 ani.
Victor Eftimiu, în lucrarea Portrete și amintiri (1965) îl descrie pe Dimitrie Anghel: „Printre scriitorii noștri, de obicei colțuroși în legăturile lor de toate zilele, lipsiți de acea simpatică mlădiere a oamenilor cărora le zicem bine-crescuți, Anghel răsărea ca un civilizat, mai ales prin sufletul său delicat și foarte sensibil. Cu prietenii era cald, foarte comunicativ, duios, sincer. Poezia lui Anghel e numai o parte din sufletul său. Căci sufletul său închidea un amestec de sentimentalism și sarcasm, de fantezie și de melancolie orientală, ca un ecou de doină și ca un refren de poveste”.
Între anii 1971-1990, în conacul de la Corneşti (Miroslava, Iași), unde s-a născut poetul Dimitrie Anghel, a existat un punct muzeal. Aici erau expuse manuscrise, reviste, fotografii și cărți ale poetului. După Revoluția din 1989, punctul muzeal de la Cornești a fost închis temporar pentru restaurare, iar între anii 1990-1992, conacul, beciul și celelalte anexe au fost demolate până la fundație de către locuitorii din sat: „Conacul părintesc avea toate elementele corespunzătoare cadrului simbolist: iaz imens în apropiere, havuz, arbori stufoși, cișmea perpetuă, ținând loc de jet d’eau. Casa era prevăzută cu un imens balcon, sprijinit pe coloane groase, năpădite de plante agățătoare, iar în parc se întindeau mari rondouri de flori”. Între 2016-2020 a existat un nou punctul muzeal Dimitrie Anghel în Miroslava, valorificând fondul documentar al MNLR Iași, ce cuprinde fotografii ale poetului, cărți în ediții prime și traduceri de-ale sale, fotocopii după manuscrise, reviste literare la care a colaborat.
- Casa lui Ioan Balomir (1816-1835) - în Planul de aducțiune a apei potabile în Iași, întocmit de Mihail de Hodocin la 1843, cam în această zonă apare casa lui Balomir, un artist plastic român, născut în anul 1794 la Seliștea Sibiului, care s-a mutat în anul 1816 la Iași, după ce își încetase activitatea Eustatie Altini, cel mai însemnat pictor din Moldova acelei epoci. Balomit a realizat portretele lui Teodor Balș, Andronache Donici, Iordache Drăghici, Ion Tăutu și soția sa Maria, portretul familiei Cantacuzino de la Biserica Tălpălari etc. Casa lui era pe Ulița Sf. Vineri, colț cu Ulița Cizmăriei, peste drum de biserica Barnovschi și vizavi de casa lui Anastasie Panu. Mai multe detalii în lucrarea Pictorul Ioan Balomir în Moldova de Sorin Iftimi.
- Casa de la nr. 16 - era o construcție din sec. al XIX-lea, o găsim menționată în 1904 când proprietarul de atunci, N. Duduică primește o autorizație de reparație. La această dată, clădirea este destul de șubrezită necesitând urgente lucrări de consolidare a unor ziduri cu cărămizile măcinate din cauza umezelii. Moda „înnoirii" fațadelor îl determină pe noul proprietar din 1924, farmacistul A. Engel, să „transforme acoperișul formând o mansardă, cu acoperământ din tablă de fier". De asemeni, ferestrelor de pe fațada principală li se adaugă ancadramente de factură neoclasică. Dispoziția planimetrică rămâne neschimbată, încăperile fiind dispuse de o parte și de alta a unui vestibul.
- Casa de la nr. 14 - într-o recipisă din 1896 se arată că L. Vaisman a plătit „suma de 10 bani 02 pentru o clădire cu etaj, zona II, în suprafață de 20,05 mp", descriere ce nu corespunde casei cu parter ce există astăzi. Faptul că în intervalul 1900—1936 nu s-a eliberat nici o autorizație de construcție, iar planul din 1936 corespunde cu cel de azi (din 1980), ne îndreptățește să considerăm intervalul 1896 - 1900 ca perioadă în care a fost ridicată această casă. Dintre lucrările de întreținere mai importante menționăm introducerea instalației de apă în 1929 și subzidirea zidurilor în 1936. Planul, având încăperile dispuse în jurul unui antret, a fost afectat de desele reorganizări ale spațiului ce s-au efectuat în timp. Puținele elemente decorative sunt grupate pe fațada principală, având ferestrele marcate prin ancadramente de factură barocă.
- Casa de la nr. 12 - o găsim menționată într-un document din 1890, când proprietarul de atunci, V. Govinu, „plătește o taxă de 10 bani pentru casa din str. A. Panu". După o reparație mai importantă în 1896, când i se reface tâmplăria ușilor și ferestrelor, precum și acoperământul, în 1926 clădirea capătă o nouă înfățișare. Noul proprietar, dr. E. Savini (fost proprietar și al casei de la nr. 4), în urma unei reparații radicale, a „ridicat fațada principală cu modificarea acoperișului și înlocuirea ușilor și ferestrelor, înlocuirea geamlâcului de lemn cu unul din cărămidă. Structura planului rămâne însă același, cele 5 încăperi fiind dispuse în jurul unul mic vestibul. Dintre modificările mai importante suferite de fațade, semnalăm apariția unei frize ce înconjoară clădirea pe două laturi și noul aspect al geamlâcului datorită formei ce i se dă acoperișului.
- Casa de la nr. 8 - este și ea o clădire de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În 1915 clădirea necesita lucrări de consolidare a zidurilor, proprietarul G. C. Anastasiu solicitând la acea dată autorizația necesară, eliberată de Primărie. În 1921, noul proprietar, J. Grunspan instalează o baie, iar în anul următor, construiește un geamlâc din zidărie. Dispoziția încăperilor este cea obișnuită, grupate fiind în jurul unui mic vestibul. Tendința vremii de a „înfrumuseța fațadele vechilor case, îl va face pe proprietar ca în 1924 să apeleze la serviciile ing. A. Klepper. Acesta, folosind elemente de factură neoclasică, dă casei aspectul pe care îl vedem și astăzi.
- Casa de la nr. 6 - este o construcție care, prin caracteristicile arhitectonice, o putem considera ca aparținând sfârșitului secolului al XIX-lea. Pentru prima dată o găsim menționată în 1912 ca proprietate a lui I. Pincu, comerciant, reprezentantul „Fabricii și rafinăriei de zahăr Ripiceni" din București. Reparată deseori în cursul vremii, clădirea a suferit doar două modificări mai importante în 1925, pivniței i s-au adus îmbunătățiri, fiind transformată în depozit de spirt, iar în 1937, pe fațada sudică, s-au adăugat două încăperi. Clădirea se încadrează în tipul caselor cu parterul supraînălțat, cu intrarea plasată în axul median, având încăperile grupate în jurul unui vestibul. Noul intervine doar în repertoriul decorațiilor, folosindu-se, alături de elemente de factură neoclasică și elemente specifice barocului, ca în cazul pridvorului și rampei scării, tratate într-o manieră specifică arhitecturii ieșene din jurul anului 1900.
- Casa de la nr. 4 - era o construcție de la sfârșitul sec. al XIX-lea, menționată pentru prima oară în 1907 ca fiind proprietatea avocatului H. G. Niculeanu, apoi aparținând în 1917 doctorului E. Savini, în 1918 lui C-tin Federber, în 1921 lui H. Spigler care obține în 1933 un certificat de proprietate din care reiese că imobilul avea la acea dată "5 odăi de locuit, sală de baie și antret. În 1917 se repară „un calcan dinspre str. Adamache ieșit puternic din verticală, cu dislocări serioase, ce amenință a se prăbuși", iar în 1925 se înlocuiește zidăria umedă cu cărămidă nouă. Apartenența acestei clădiri la categoria caselor boierești construite în Iași la sfârșitul sec. al XIX-lea, este susținută și de tipul planului. Acesta, bazat pe principiul simetriei, cu intrarea în axul median, are încăperile dispuse în jurul unui vestibul. Fațadele sunt tratate în stil neoclasic, cu intrarea încadrată de coloane cu capitel compozit, ce susțin un fronton triunghiular. Același tip de coloane decorează și fațadele dinspre stradă, alcătuind o ordonanță ce încadrează ușile salonului ce se deschid spre o terasă barocă.
- Hampton by Hilton Iasi - str. Anastasie Panu nr. 26
Astăzi, la intersecția cu strada Elena Doamna, este fostul Hotel Europa din cadrul complexului World Trade Center Iași, preluat în 2014 de lanțul internațional Hilton. Hotelul are 15 etaje, centru de fitness, restaurant cu bar și patru săli de conferință pentru 150 de participanți.
- Traversăm strada spre Parcul Anastasie Panu înspre strada Grigore Ghica Vodă, zonă numită și Trapezănească, Tarbujeneasca, de la denumirea grecească trepeza care înseamnă bancă, adică a celor care schimbă bani. Pe această stradă ar fi locuit în perioada 1700-1740 și Vasile Măzărachi, uneori scris Măzărache, Mazarache, Mazarachi, Mazaraki, un negustor moldovean care a ocupat importante dregătorii ale statului, ajungând jitnicer, vel-vistiernic și pârcălab de Chișinău. Avea mai multe case în Iași, magazii, prăvălii și dughene, un document al vremii vorbește despre proprietățile lui Măzărachi de pe strada Trapezenească. În anul 1752 a ctitorit în Chișinău biserica Măzărache, cea mai veche construcție din capitala Republicii Moldova.
- Biserica Adormirea Maicii Domnului (Barnovschi) - str. Ghica Vodă nr. 26
A fost construită în prima jumătate a secolului al XVII-lea, ctitorul ei fiind domnitorul Miron Barnovschi-Movilă al Moldovei (1626-1629, aprilie - iulie 1633), construcția începând în anul 1627. Domnitorul a mai ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul, mănăstirea Bârnova, Hangu (Neamț) și Dragomirna (Suceava). Inițial, mănăstirea Barnovschi era înconjurată de un zid. În partea de sud a incintei mănăstirești, la o distanță de 50 metri de biserică, se află un turn-clopotniță datând din secolul al XVII-lea. Deasupra intrării boltite se află o tainiță unde erau ascunse odoarele mănăstirești în timpul invaziilor străine asupra Moldovei. Aici se găsesc trei clopote, cel mai mare are 400 kg și a fost turnat în 1628 la Liov. Lângă turn se pot observa și ruinele fostelor chilii, iar spre blocul de
locuințe se poate distinge o poartă de intrare în beciurile fostei case
egumenești din 1786. În curtea mănăstirii au fost construite chilii, case egumenești, o școală în limba greacă și anexe pentru călugări și oaspeți, însă acestea au fost demolate mai ales în anii ’80 când a început sistematizarea întregii zone. În biserică se află și o icoana făcătoare de minuni Sfânta Ana cu Maica Domnului în Brațe datând din 1625. În timpul săpăturilor arheologice din 1998, a fost descoperită în naos o criptă boltită din cărămidă care conținea unele oseminte, dar fără craniu, posibil trupul domnitorului Miron Barnovschi decapitat pentru că nu a trecut la religia islamică. Mai multe pe wikipedia.org/wiki/Biserica_Barnovschi
- Școala Carmen Sylva - str. Grigore Ghica Vodă nr. 24
În anul 1852 se înființase Școala de fete din Beilic, alături de alte patru scoli primare din Păcurari, Sărărie, Podu Lung și Tătărași. Denumirea Beilic vine din limba turcă însemnând "casă-conac pentru găzduire" și amintește de hanul din strada Ghica Vodă unde erau găzduiți dregătorii turci care veneau în Iași cu porunci ale Porții Otomane și unde a fost ucis domnitorul Grigore al III-lea Ghica deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei după războiul ruso-turc din 1774. În anul 1897, Școala de fete funcționează într-o clădire nouă cu cinci clase și cancelarie pentru profesori. În 1898, Ministerul Cultelor și Instrucției Publice, prin decret regal semnat de Spiru Haret, oferă școlii numele de Școala primară de fete Carmen Sylva, amintind de Regina Elisabeta a României. Tot în anul 1898 se face și lucrarea de numerotare a școlilor și primește numărul 8. În anul 1924 exista o cantină unde serveau zilnic masa 30 de eleve, aveau ateliere de țesut covoare, de broderie și croitorie, exista și un lot agricol cultivat cu legume de către eleve. Înainte de începutul celui de-al doilea război mondial, la Școala de fete nr. 8, în afara învățământului primar, funcționau și trei clase complementare, cu atelier de țesut și croitorie. În urma Reformei Învățământului din 1948 i se schimbă numele în Școala elementară de 7 ani Mihai Eminescu nr. 1. După 1989, școala și-a recăpătat denumirea consacrată de Școala Gimnazială Carmen Sylva Iași. Mai multe pe scoala-carmen-sylva.ro
- Centrul de Sănătate Mintală dr. Ghelerter - str. Ghica Vodă nr. 21 (monument istoric IS-II-m-B-03905)
În 1875, un grup de evrei au înființat Societatea Fraterna-Israelită din Păcurari pentru ajutorarea celor în suferință după deviza „ajutorul nu-ți vine de nicăieri, dacă nu ți-l cauți prin tine însuți". Membrii se adunau la locuința lui Michel Lazăr, cotizând lunar 1 franc plus 4 franci taxa de intrare pentru fondul de rezervă, iar în 3 ani se ajunge la 607 membri. În 1899 se cumpără imobilul din str. Ghica Voda nr. 29, în anul 1906 se formează o secțiune pentru ajutorarea orfanilor, se cumpără un al doilea imobil din str. Ghica Voda nr. 37, iar în 1911, la îndemnul medicului societății Dr. L. Ghelerter, se înființează un Ambulatoriu medico-chirurgical pentru acordarea de consultații medicale gratuite, ajungând ca la jubileul de 40 de ani din 1915 să se pună piatra fundamentală pentru Spitalul de copii. După război, societatea este ajutată de organizația internațională Joint Distribution Committee și în luna mai 1924, Spitalul de copii își deschide porțile. Imobilul devine neîncăpător și în 1937 se pune temelia unei clădiri mai mari realizată după planurile arh. H. Clejan.
Leon Ghelerter a întemeiat societăți de ajutorare, spitale și clinici, atât în Iași cât și în București, iar clinica sa din strada Ghica Vodă oferea consultații gratuite tuturor ieșenilor, indiferent de religie, mai ales pentru bolile de plămâni pentru a învinge tuberculoza.
În clădirea mai mică, astăzi aflată în paragină, a existat un pavilion spitalicesc pentru copii, în anii '70 a fost Centru Radiologic unde se realizau radiografii pulmonare (MRF - micro-radio-fotografie), apoi sediul AJIRAM (Atelierul județean de reparații și întreținere aparatură medicală) și mai târziu a fost sediul Arhivei Poliției.
În clădirea reabilitată funcționează din 1994 Centrul de Sănătate Mintală Dr. Leon Ghelerter aflat în componența Institutului de Psihiatrie Socola, unde în 1995 a fost înființat primul Centru Alzheimer din țară, cu 60 de paturi.
Există o confuzie că aici ar fi existat Sinagoga Cismarilor pe strada Cizmăriei la nr. 16, stradă care își schimbă numele în strada Ghelerter. Mai multe aici.
- Parcul Grigore Ghica - În grădina publică Ghica Vodă se află monumentul dedicat lui Grigore al III-lea Ghica, fost domnitor al Moldovei de două ori: 18 martie 1764 - 23 ianuarie 1767 și septembrie 1774 - 1 octombrie 1777 și al Țării Românești: 17 octombrie 1768 - 5 noiembrie 1769.
Grigore al III-lea Ghica a zidit lângă Mitropolie o școală ca urmare a reorganizării învățământului, construiește două fântâni deoarece alimentarea cu apă era o problemă pentru populația Iașului și a înființat o fabrică de postav (stofă) la Chipirești (jud. Iași).
În iulie 1774 se termină războiul ruso-turc început în 1768 și profitând de înfrângerea armatei turcești, austriecii au prezentat la tratative o hartă falsă sub pretextul că teritoriul Bucovinei le este necesar pentru trecerea lor din Transilvania în Galiția (azi teritoriu între Polonia și Ucraina).
Deoarece a protestat împotriva pierderii Bucovinei și a cerut ajutor Prusiei, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture pe Grigore Ghica. Aceștia au trimis un capugiu (agent executor) la curtea lui Grigore, cu porunca de a-l aduce viu sau mort la Istanbul.
Capugiul, ajuns la Iași, a întins domnitorului o cursă: pe 1 octombrie 1777 s-a prefăcut bolnav și l-a invitat la hanul Beilicului, unde erau găzduiți dregătorii turci. Grigore al III-lea al Moldovei este ucis, turcii îl decapitează, trupul domnitorului a fost înmormântat la mănăstirea Sf. Spiridon din Iași.
În 1860 Gherghe Asachi propune un monument pentru domnul martir, domnul era reprezentat în picioare în costum de ceremonie, cu mâna dreaptă ridicată, în stânga îngenunchind o femeie în costum național, reprezentând Moldova îndurerată, cu mâinile împreunate, însă proiectul nu a mai fost realizat.
De-abia pe 1 octombrie 1875, în apropierea fostului Beilic turcesc, a fost inaugurat monumentul din marmură albă sub forma unui sarcofag (cenotaf). Monumentul are gravată inscripția: 'În amintirea lui Grigorie Ghica V.V. ucis de turci la 1777, luna octombrie. Țara recunoscătoare'. În partea stângă a cenotafului este următoarea inscripție: 'Grigorie Ghica V.V. a protestat contra luarea Bucovinei', iar în partea dreaptă stă scris: 'Această pieatră s-a redicat de cătră Consiliul Comunal din Jassi în Anul 1875 Octomvrie 1'. Bustul fostului domnitor a fost donat orașului Iași de regele Carol, operă din marmură de sculptorul Karl Storck la propunerea consilierului Vasile Pogor și fost inaugurat la data de 29 august 1876, fiind martor și poetul Mihai Eminescu care a descris ceremonia într-un articol în ziarul Curierul de Iași. Bustul inițial s-a deteriorat în timpul bombardamentelor, a fost restaurat și dus la Muzeul de Artă din Palatul Culturii, unde se află și în prezent. În locul lui, în anul 1975, a fost amplasat un bust de piatră executat de către Lucreția Dumitrașcu Filioreanu. Grigore al III-lea Ghica este întâlnit în literatură ca personaj principal al primei piese de teatru scrise în limba română de un autor rămas necunoscut: 'Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova exprimată sub formă de tragedie'.
- Cafeneaua Ienicerilor - fost str. Ghica Vodă nr. 18 – 20
Pe partea stângă spre strada Elena Doamna erau niște case vechi, sărăcăcioase, unde în anii '80 a funcționat un Centru de schimb pentru
buteliile pentru aragaz. Alături era Cafeneaua Ienicerilor ce amintea de vremea când Portar-Bașa (paznicul Beilicului) își primea musafirii cu ordine de la Poarta Otomană. La nr. 32 era fostul Han Turcesc cu etaj și parter unde au poposit ostașii Eteriei adunați la Iași în 27 februarie 1921, mulți dintre ei fiind uciși în luptele cu trupele turcești la Drăgășani. În perioada interbelică hanul a fost sediul Comisiei locale a Sindicatelor și al Partidului Socialist fiind locul unde s-a hotărât participarea la marile greve naționale din octombrie 1920, mulți participanții fiind arestați pe 22 octombrie. Clădirile au fost demolate între 1986-1988. Ion Mitican declara că a căzut victimă sistematizărilor și o școliță din curtea Bisericii Barnovschi, făcându-se loc pentru alte hambare din cărămidă și beton numite blocuri, dar terenul a rămas pustiu și în zilele noastre după 40 de ani.
- Clădirea Nicolae Leon a UMF Iași - str. Grigore Ghica Vodă nr. 13
Clădirea a fost inițial sediul Universității particulare Petre Andrei (UPA) înființată în anul 1990 cu prilejul comemorării a 50 ani de la moartea filosofului, sociologului, juristului și omului de cultură Petre Andrei, membru (post-mortem) al Academiei Române când un grup de cadre didactice universitare, în frunte cu Petru P. Andrei, fiul savantului, a înființat Fundația Academică Petre Andrei (FAPA). Mai târziu, s-a format Universitatea Petre Andrei (UPA) cu trei facultăți: Drept, Economie și Psihologie, iar în 1998 a mai fost înființată Facultatea de Științe Politice.
Clădirea a fost achiziționată de Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) Grigore T. Popa în 2014, reabilitată și inaugurată în 2019, având șase amfiteatre și o Aulă cu 230 de locuri.
Astăzi poartă numele lui Nicolae Leon (1862-1931), rectorul Universității ieșene între anii 1918-1921, care a avut ca principal domeniu de studiu parazitologia înființând primul laborator de parazitologie din țară și fiind primul profesor din România care a predat sistematic un curs de parazitologie, realizând și primele cercetări epidemiologice privind malaria în România.
Imobilul destinat inițial cazării studenților de la facultatea privată, a fost un timp cea mai înaltă clădire din Iași, având 13 etaje și o înălțime de 65 metri, urmat de Hotelul Unirea inaugurat în 1960 de 58 de metri, Hotelul Hampton by Hilton, fost Europa, cu înălțime de 55 de metri, Turnul Palatului Culturii Palatul Culturii 55 de metri. Recordul din Iași îl deține turnul UBC3 din complexul Palas, cu o înălțime de 73 de metri.
A fost construită între anii 1800-1832 de către vornicul Ilie Burchi poreclit Zmău, care era în serviciul vistiernicului Iordache Roset-Roznovanu, iar în 1848 a dobândit rangul de vornic în vremea lui Mihail Sturdza. De această familie se leagă devastatorul incendiu din 1827, care a distrus mare parte din centrul orașului, inclusiv Palatul Domnesc, când un incendiu a pornit de la una din casele lui Ilie Zmeu ce se afla în zona Pieței Unirii, lângă Liceul Național și Academia Mihăileană.
Se presupune că actualul imobil din strada Zmeu a fost construit de Ilie Burchi după incendiu, alegând o zonă pe care o considera mai protejată. Membrii familiei Burchi sunt înmormântați la biserica Sf. Ioan Zlataust din imediata vecinătate unde își au mormintele Ilie Burchi, Elena Racoviță, cea de-a doua soție a sa, precum și mezinul lor, Alexandru.
- Traversăm parcul înspre strada Anastasie Panu, loc ocupat în 1980, până la intersecția cu strada Sf. Lazăr, de clădirile cu numerele 5-17. Redau mai jos informațiile din studiul realizat de cercetătorul Florin Buimestruc în anul 1980 și concluzia de la sfârșitul studiului.
- Casa Balif - nr. 5 - este o clădire construită în 1815 de către spătarul Mihalache Idieru, pe locul cumpărat de la hanul Afenduli. Caracteristicile arhitectonice ale acestei case sunt specifice caselor boierești construite la Iași în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Îmbunătățirile aduse de diverșii proprietari nu au afectat structura planului, care, bazat pe principiul simetriei, are încăperile dispuse de o parte și de alta a unei săli mediane. Salonul, situat spre stradă, este marcat în fațadă prin ieșirea în rezalit. De partea cealaltă a clădirii există un cerdac pe sub care se intră în pivniță. Fațadele sunt trate unitar, în stil neoclasic, elementul dominant reprezentându-l pridvorul de pe fațada sudică. Acesta este marcat de un fronton triunghiular, susținut de două perechi de coloane dorice. Ion Mitican îi face și el o descriere: era o zidire cu arhitectură veche moldovenească, locuită de familia Balif. Avea cerdac, terasă la intrare și derigi ca niște coloane, printre care se intra în holul cu uși laterale, ce dădeau în odăile largi și luminoase. Fusese ocolită un timp de demolări fiindcă se afla în Lista monumentelor istorice, de unde trebuia să dispară. Așteptând mutarea dureroasă la apartamentul din bloc, pe care urma să-l primească, proprietarul era mâhnit căci în jur se aflau sumedenie de mobile și relicve bătrânești pe care nu reușise să le dea unui muzeu. Printre ele se găsea și o veche masă de lucru cu sertare și o cutie muzicală. Schimbând tamburele cu știfturi se puteau auzi uitate melodii de demult. Fusese construită, probabil, la fosta Școală de Arte și Meserii din Ulița Sfântului Ilie, care prin 1867 obținuse medalia de bronz a Expoziției Universale din Paris pentru asemenea exponat. Ziua de duminică 25 mai 1986 găsea bătrâna zidire descoperită, cu ferestrele și ușile smulse iar vineri 30 mai, în mijlocul grădinii pustiite mai rămăsese o movilă de moloz și resturi de cărămizi. Cercetătorul Florin Buimestruc oferă o concluzie: valoarea documentară a acestei case este incontestabilă, monument de arhitectură fiind înscrisă pe Lista oficială a monumentelor istorice și de arhitectură în R.S.R. la nr. 1496, dacă ținem seama și de faptul că la Iași nu mai există nicio altă clădire de acest tip, păstrată atât de aproape de forma originală. Demolarea ei însă este un exemplu privind superficialitatea cu care sunt tratate monumentele ce se mai păstrează încă la Iași.
Casa este imortalizată de pictorul Călin Alupi (1906-1988), unul din cei mai importanți reprezentanți al post-impresionismului românesc, elev în 1925 la Academia de Belle Arte din Iași, alături de Corneliu Baba și Mihai Cămăruț este ales ucenic al lui Nicolae Tonitza pentru pictura schitului Durău. Când se întoarce de pe front află că multe tablouri i-au dispărut sau au fost distruse. În 1947 devine profesor la Academia de Belle Arte din Iași care se desființează în 1954 și se stabilește în București fiind profesor la Școala medie de arte plastice până în 1963 când Institutul pedagogic din Iași (fostul Belle Arte) își redeschide porțiile și se întoarce ca profesor.
155. - Casa de pe A. Panu
- Casa de la nr. 7 - o găsim menționată în 1904 ca aparținând lui N. Nicolaide, iar într-un act din 1924 se specifică faptul că este o clădire cu etaj. Dacă până în 1926 imobilul suferă doar mici reparații, la această dată este necesară refacerea zidurilor, prin înlocuirea unor cărămizi vechi cu altele noi. Clădirea, având planul identic la parter și etaj, are încăperile dispuse în jurul casei scării. Tratarea mai puțin generoasă a acestei clădiri ne face să apreciem că, de la început, a fost construită în ideea împărțirii spațiului în apartamente și având o parte a parterului rezervată pentru comerț (cu intrare separată, dinspre stradă). Deși cu etaj, având fațadele decorate în stilul eclectic specific epocii, această construcție nu afectează armonia străzii.
- Casa de la nr. 9 - construită de asemeni în sec. al XIX-lea, o găsim menționată în 1909 ca fiind proprietatea lui I. Fenerștein. În 1916, Creditul Financiar Urban din Iași răspunzând la o somație a Primăriei, precizează că acest imobil a fost temporar în administrația sa, trecând prin vânzare publică în proprietatea Băncii Iașilor. Dintre reparațiile mai importante, o menționăm pe acea din 1909 când proprietarul solicită o autorizație „voind a construi din nouă antretul scărilor precum și schimbarea lor cu altele, de material nearzător, de a face reparațiuni de întreținere la întreg imobilul. În urma acestei intervenții, planul casei având încăperile dispuse de o parte și de alta a unul vestibul, rămâne neschimbat. Fațadele sunt tratate uniform, în stil neoclasic.
- Casa de la nr. 11 - Societatea Filantropică Steaua a fost înființată în 1906 (sau 1881 ?) pentru "a da instrucțiune primară și profesională fetelor israelite din acest oraș". Astfel se formează "Școala primară Israelită de fete Steaua" care s-a tot mutat în mai multe sedii, unul era pe strada Elena Doamna. Casa a fost construită în 1922 după multe eforturi din partea celui care îi poartă numele, și adăpostea Școala primară și profesională de fete David Herzenberg. Funcțiunea pentru care a fost proiectată a impus aerul auster, atât în tratarea planului-identic pentru parter și etaj, cât și al fațadelor. Plastica acestora se rezumă la utilizarea cărămizilor aparente pentru marcarea ancadramentelor de la ferestre. După primul război mondial, în clădirea din curtea școlii a fost înființat un Cămin pentru orfanii evrei. În anul 1915, Școala Steaua era dirijată de Loja Bnei Brit. Școala avea "atelier de croitorie cu mașinile necesare", iar prin 1939, aproximativ 300 de eleve urmau cursuri profesionale complete de 5 clase practicând croitoria și broderia, la care se adăugau lecții de limba română și franceză. Aici exista și o bibliotecă școlară organizată de Sara Goldștein. Mai târziu devine sediul Școlii practice de comerț N. V. Ștefăniu, iar în anul 1954 aici a funcționat Școala Populară de Artă. Ion Mitican spune ca inițial acest loc era ocupat de brutăria faimosului brutar Constantin Mavropoul Fleașcă care s-a mutat mai târziu pe strada I.C. Brătianu (bd. Independenței).
a Societății filantropice Steaua - via iasifotografiivechi
- Casa de la nr. 13 - a fost construită în 1935 de către doctorul H. Poplicher după planurile arh. G. Micul, lucrările fiind executate de „Antrepriza I. Schleier - Gr. Hirsch". Clădirea se compune din subsol, parter, etaj și mansardă, având 48 de încăperi. Prin noua concepție asupra împărțirii spațiului și al tratării plastice, această construcție este una dintre primele clădiri cu adevărat moderne ce s-au ridicat la Iași în prima jumătate a secolului XX.
- str. Elena Doamna nr. 45 - din Primul Anuar - Ghid al Municipiului Iași - 1935
- La nr. 15 - a existat o casă, care la 1899 era proprietatea A. Krakel. În jurul anului 1900, N. Moruz, chiriaș, transformă dependințele în fabrică pentru pungi din hârtie. Clădirea nu mai exista în 1980.
- Casa lui Anastasie Panu - posibil numărul 15, în spate avea gardul Bisericii Barnovschi
Numele străzii Anastasie Panu este dat de imobilul în care a locuit politicianul Anastasie Panu
(1810-1867), care a avut un rol important la organizarea alegerilor
pentru Adunarea ad-hoc din iulie 1857 și la protestul împotriva
falsificării acestora de caimacanul Nicolae Vogoride. În 1995, Rodica Eugenia Anghel a realizat
un studiu intitulat Casa Anastasie Panu (1) unde scrie că primele informații despre imobil apar într-o mărturie
hotarnică din 1856 efectuată la cererea lui Panaite Panu, tatăl lui
Anastasie, "pentru măsurătoarea locului din Iași, la ulița Sf. Vineri",
prilej cu care sunt prezentate documente din anul 1832 când Hariton
Alcaz îi vinde lui Panaite Panu o dugheană cu pivniță și locul ei. În
noiembrie 1856, Panaite Panu, împreună cu soția sa, Elencu Panu Miclescu
donează fiului Anastasie Panu casele din strada Sf. Vineri. În ianuarie
1867, după decesul lui Anastasie Panu, a fost întocmit un proces verbal
unde menționează că imobilul din ulița Sf. Vineri a fost închiriat
Şcolii publice din Iași, de către s. I-a Corpul portăreilor Tribunalului Iași. Rămasă fără stăpân, pe la 1896, adăpostea Hanul Tomeștilor, iar prin 1911 devenea proprietatea lui Archil Gheorghiade.
În vara anului 1978, după ce s-a finalizat platforma întinsă deasupra beciului cronicarului Grigore Ureche, lucrările de sistematizare au continuat cu demolarea casei; în zonă nu s-a permis accesul, interzicându-se staționarea ori fotografierea clădirilor, probabil ca să li se piardă complet amintirea. După demolarea caselor Dimitrie Anghel și Anastasie Panu, în decembrie 1985 s-a ajuns și la cele trei case din capătul străzii.
Ion Mitican oferă o descriere conform unei prețăluiri din 1861: casa avea două rânduri (etaje), pereți din cărămidă, temelii din piatră și acoperiș din șindrilă. La rândul de jos se afla tradiționalul antreu cu ușile celor șase odăi mărginașe și un iatac, iar la etaj un antreu mai mare cu cinci odăi, un ietăcel și marele salon de petreceri, din care se putea ieși în balconul central. Nu lipsea pivnița gospodărească, cuhnea, șura pentru trăsuri și grajdul pentru trăpași (rase de cai), hambarul masiv din scânduri, coșerul, grădinița cu pomi la spate și aceea cu flori în față, toate înconjurate cu un zăplaz (gard) care probabil a înlocuit zidul împrejmuitor nelipsit caselor boierești de pe vremuri.
Despre poziționarea casei avem mai multe surse, dar nu s-a păstrat nicio fotografie: N.A. Bogdan în Monografia orașului Iași (1913)
scrie că la sfârșitul anului 1865, Gimnaziul Alexandru cel Bun s-a
mutat în casele lui Anastasie Panu din strada Sf. Vineri, lucrarea Iași Efigii culturale
(2003) scrie că Gimnaziul Sfântul Sava (Colegiul Național din
Mănăstirea Sfântul Sava) s-a mutat în anul 1865 în casele lui Anastasie
Panu sub numele Alexandru cel Bun, iar în ultimii ani, în vechea clădire
a tribunalului județean, iar Ion Mitican
scria: "latura nordică a străzii, pe care se afla Farmacia Beceanu, se
ocupa de blocul masiv în care sălășluiește BRD, arcada marcând zona
casei poetului florilor cât și a casei lui Anastasie Panu ce a fost
vizavi, în parcul golaș din spatele Bisericii Barnovschi", în alt text, Mitican amintește de "casa cu două rânduri care avea în spate gardul bisericii Barnovschi".
unde a funcționat Școala de Fete din 1850
2. - Posibil Casa lui Anastasie Panu care este despărțită de biserică de un gard
3. - Probabil grajdul pentru trăpași sau hambarul de care scrie Ion Mitican
4. - Biserica Adormirea Maicii Domnului Barnovschi
5. - Școala Carmen Sylva
- Casa de la nr. 17 - seamănă cu imobilul din desenul Casei lui Anastasie Panu, ambele au 2 etaje cu 6 ferestre, este vizavi de casa lui Dimitrie Anghel, are în spate gardul bisericii Barnovschi și pe la 1900 adăpostea un han.
Cercetătorul Florin Buimestruc o descrie în anul 1980: este tot o construcție din secolul al XIX-lea pe care o găsim menționată în 1906 ca fiind proprietatea lui I. Aguștain. De-a lungul anilor clădirea suferă o serie de reparații și lucrări de întreținere, mai importante fiind cele din 1911, când noul proprietar, A. Gheorghiade, comerciant, introduce canalizarea și apa curentă, și cea din 1915 când se schimbă ușile, ferestrele și dușumelele, se pune „tablă nouă plumbată" și „reconstruiește balconul din lemn prin tabller de beton susținut prin traverse de fier dublu T având parapet de fier". Într-un certificat de proprietate, eliberat în 1934 lui I. G. Popovici, se specifică: „această clădire principală se compune din parter și etaj, având 7 odăi, 3 săli, un hol și o pivniță. La etaj, 2 scări cu 8 odăi și o sală". Fațadele sunt tratate în stil neoclasic, cu un restrâns repertoriu al elementelor decorative. Este menționată existența la 1911 a unui mic han compus din 6 odăi, situat în grădina „cu copaci și iarbă care se coase" a acestei case.
Reclama La luna nouă, în spate se observă un tramvai și peretele Farmaciei Beceanu
Şcoala particulară - practică de comerț „N. V. Ştefăniu - Str. Anastase Panu. In localul şcoalei profesionale de fete „Steaua“
Scoala proiesională „David Hertzenberg“ Str. Anastase Panu.
Hala centrală - Str. Anastasie Panu 5l.
Bodega Palatului - Str. Anastasie Panu 79
Bodega La Carpaţi - Str. Anastasie Panu 27
Cârciuma La Ilie - Str. Anastasie Panu 60.
Cofetăria Moldovei - Str. Anastasie Panu 58
Farmacia Populară (Emanoil Lupu) - Str. Anastasie Panu 35
Farmacia La Coroana (Al. Enghel) - Str. Anastasie Panu 52
Depozit de medicamente Droguemed - Str. Anastasie Panu 4.
Vopsele, produse chimice La Cămila - str. Anastasie Panu 47
Vopsele, produse chimice La Marinarii - str. Anastasie Panu 31.
Libraria Ion Creangă - str. Anastasie Panu 48.
Libraria Iaşilor - str. Anastasie Panu 46.
Libraria Saul Segal - Strada Anastasie Panu 52,
Consumul Palatului - str. Anastasie Panu 61
Bacania Bazarul dulce - str. Anastasie Panu, (Pavilion 2).
Cafenea Elefant - str. Anastasie Panu 53
Drojdie La Frankel Sura - str. Anastasie Panu 30.
Incaltaminte La Tăranca - str. Anastasie Panu 36-38
Fabrica de lumânări Popovici Gh. Ioan - str. Anastasie Panu 67,
Ferarie La Oţelul - str. Anastasie Panu 43.
Atelier mecani si armurarie Frații Reinhorn - str. Anastasie Panu 45
Sticlarie La Ionas Feldman și fiu - str. Anastasie Panu 58
Sticlarie La Gospodăria modernă - strada Anastasie Panu 27
Depozit vin La Zeleanu Simon - str. Anastasie Panu 24,
Brutarie La Gram Strul - str. Anastasie Panu 25,
Brutarie La Climer Lazer - str. Anastasie Panu 72,
Birou Fabrica Dobrogea vopsitorie chimica din Sos. Nicolina - str. Anastasie Panu 39 pavilion comun
Banca Federala Băncilor Populare şi a Cooperativelor de Producţie şi Consum - str. Anastasie Panu 9.
Casa de Credit a Agricultorilor din Iaşi - str. Anastasie Panu.
Medic Grosu Suzana - str. Anastasie Panu 43
Dentist Girota Grosu - str. Anastase Panu 17
Moașă B. Start Sor. - str. Anastasie Panu 17
Avocat Drimer Samuel - str. Anastasie Panu 11
Avocat Marcovici Israel - str. Anastasie Panu 35
Avocat Stanciu Pascu - str. Anastasie Panu 12
Avocat Stoianovici Gheorghe - str. Anastasie Panu 15
Stagiari din Baroul Iasi Leibil Pincu - str. Anastase Panu 35
- Concluzie - cercetătorul Florin Buimestruc declara în anul 1980: studiul construcțiilor de pe strada A. Panu ne relevă aspectul arhitectonic al orașului Iași la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, caracteristic prin tipul de clădiri modeste ca volum și tratare plastică și nu prin cel al palatelor sau a marilor case boierești. Neglijarea acestui aspect, datorat în mare măsură și comparației cu arhitectura altor timpuri și civilizații, a creat opinia eronată, că arhitectura secolului al XIX-lea este lipsită de orice valoare. Dar, diferitele aspecte ale dezvoltării unui oraș, a organizării sale (cum ar fi de pildă legile urbanistice ce limitau la un moment dat la 8 numărul tipurilor de case ce se puteau construi în Iași), nu pot fi studiate și valorificate decât prin păstrarea acestor clădiri “în situ“, pe străzi sau cartiere constituite. Acest aspect, subliniat și la Congresul de la Zurich, privind conservarea monumentelor Istorice din 1974, ar trebui să stea la baza studiului urbanistic al orașelor centre Istorice, cum este și cazul orașului Iași.